Pagini

luni, 6 iunie 2011

Lasă-mă să cred că zâmbesc

Sunt o fiinţă normală dintr-un oraş oarecare aflat pe undeva prin ţara mea.Îmi place să cred că sunt fericită şi că pot să zâmbesc folosindu-mă de o foaie pe care este desenat un zâmbet şi care este pusă la gura mea pentru a mima un zâmbet fericit,la fel cum este un smiley de pe Google.Bineînţeles,eu nu aş fi în stare să zâmbesc la fel de bine cum o face un smiley pentru că sufletul îmi plânge.Mă simt ca şi cum nu aş exista din cauza tuturor ochilor ce mă ocolesc.Ştiu că nu pot fi iubită pentru că părinţii mei tot timpul îmi spuneau că mă urăsc şi că nu sunt bună de nimic,deşi îmi plăcea foarte mult sportul şi făceam nişte acrobaţii ca de la circ,totuşi tot nu eram bună la muncile la care eram supusă.Adevărul este că eu preferam cartea decât sapa.Am terminat clasele primare după care am aşteptat ca vecinii să-mi ofere câte o coajă de pâine,căci părinţii mei îmi dădeau doar când lucram cât vroiau ei,iar eu mai deseori eşuam.
Îmi amintesc cum fericită mă uitam la televizor când mai mergem la magazin sau când treceam pe lângă o casă care avea televizorul aprins.Vedeam doar familii fericite pe ecran care aveau totul şi mă întrebam eu de ce nu am totul.Oare nu meritam asta?Probabil trebuia să ai bani ca să fii fericit.Cu timpul am crescut şi vroiam să fiu o persoană fericită,aşa că am pornit în căutarea banului care îmi asigura fericirea aşa cum am văzut la televizor.Am plecat în străinătate unde m-am ocupat cu afaceri ilegale şi aşa am devenit un om bogat.Înotam în bani,aveam aşa de mulţi încât le-am dat şi foc căci mă scârbeam de ei.Am descoperit că banul nu aduce fericire,decât o clipă de aparentă fericire în umbra întunericului.Începusem să mă urăsc şi eram mai tot  timpul o umbră nervoasă,nişte picioare grăbite,o gură dezbinătoare,ochi trufaşi şi inimă prefăcută.Tot timpul schiţam un zâmbet,dar gândul îmi era la moarte.Vroiam să mă sinucid şi aveam deja ştreangul pregătit.Ziua următoare urma să plec,dar unde?Unde mă duceam eu?Oare voi deveni doar materie,mă voi descompune la fel precum o pungă şi atât?Sau...?În copilărie auzisem de Isus care a murit pentru mine!Începusem să îmi pun întrebări cu privire la viaţa mea,la ceea ce făcusem.
Ştiam că în Rai ajungeai doar dacă erai bun,iar în iad dacă ai făcut doar rele.Eu dacă muream mă duceam direct în iad.Nu făcusem nimic bun decât să visez când eram un copil nevinovat.Amânasem sinuciderea până aveam să aflu mai multe despre Isus,cine a fost,ce a făcut şi cum a trăit.Oare urma să mă regăsesc într-una din frazele Lui?Chiar mă iubea,sau era doar iubire lumească prefăcută?
În Biblie aflasem de dragostea Sa necondiţionată care era dispusă să mă ierte,să mă iubească.Cel mai mult vroiam iubire căci niciodată nu o aflasem în lume.M-am apropiat tot mai mult de Isus cu ajutorul Cuvântului Său şi a rugăciunii,iar pe zi ce trecea povara sufletului meu parcă se făcea tot mai uşoară până nu am mai simţit-o.Devenisem un alt om.Începeam să am am un zâmbet autentic şi plângeam de fericire cerească.Mă simţeam atât de protejat în braţele lui Isus,ferit de orice viscol.Nu mă atingea nici măcar o pană.
De când Îl urmez pe El viaţa mea este alta,nu ştiu dacă ar putea vreo teorie omenească să schimbe viaţa unui om aşa cum mi-a schimbat-o Isus.Ştreangul care urma să mă ducă în infern a rămas în pod şi după ceva timp a putrezit.
Sunt atât de mâhnit când unii neagă existenţa Sa,deşi trăiesc pentru că El a mai rânduit o zi şi pentru ei.Oare va mai trebui Dumnezeu să ne suporte indiferenţa până când vor ajunge ca mine,să-L cunoască în urma unui eşec vital?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu