Pagini

marți, 20 septembrie 2011

Poveste de toamnă

Se pare că sosise în cele din urmă şi anotimpul în care iluziile şi visele ei luară sfârşit.Credea că totul se sfârşea pentru ea,odată cu începerea anotimpului aurit,şi că dorinţele ei trebuia să le pună în cufărul amintirilor,după care să uite de ele timp de câteva luni melancolice şi reci.Ea gândea că toamna înseamnă pentru orişicine doar tristeţe, ploaie şi câteva frunze ruginite.În inima acelei fete se dădea o luptă în care melancolia avea să o înfăşoare încetul cu încetul,asta dacă nu avea să descopere cât de multă fericire i-ar putea aduce un anotimp rece.
-Toamna mă înfăşoară într-o stare ciudată,ca şi când ar trebui să las totul baltă,asta incluzând bineînţeles numeroasele mele vise.,îşi zise fata printre lacrimi pure ce-i catifelau faţa uscată de la soare.
-Oh,dar nu e întotdeauna aşa cum se spune.Uneori toamna este cel mai frumos anotimp,şi în plus este unul atât de artisitic.De ce nu încerci să faci nişte lucruri specifice toamnei?Ca de exemplu,pune-te pe citit,du-te într-o pădure şi admiră măreaţa toamnă cu toate frunzele ei multicolore.,îi sugerase o doamnă mai în vârstă aceleia fete.
-Bine,am să încerc ceea ce mi-aţi spus,dar tot mă simt tristă.E atât de gol fără el.Ne despart mări şi ţări şi câţiva ani buni.Pentru mine nu mai există fericire.,şi zicând acestea fata plecă,lăsând pe doamna aceea cu un surâs blând pe buze.Şi ea ştia ce este dragostea la distanţă,doar că o va lăsa pe fată să o descopere în modul ei unic,de aceea nu îi zise nimic.
Pe drum spre casă,fata începu să observe printre ochii ei căprui cum castanii pe lângă care trecea lăsau frunzele triste să plece.Toate acele frunze cădeau în jurul fetei,formând o ploaie de frunze.Fata zâmbi trist,dar în inima ei renăştea speranţa.În inima ei Îi mulţumise lui Dumnezeu pentru prima oară în viaţa ei.Dintr-o dată simţise cum o pace imensă şi un gând îndepărtat o mângâia.Era Isus,care mergea cu ea şi îi vorbea ca unei iubite,căci ea era preaiubita Lui.
Ajunsă acasă,fata încă resimţea acea dragoste pură ce-i făcea inima să viseze,din nou.Cine era acea persoană care o făcuse atât de specială,în doar câteva clipe?
A doua zi se trezise mai fericită ca şi niciodată.Era Cineva în inima ei care îi îndeplinea toate nevoile.În ziua aceea,fata merse la bibliotecă şi luase câteva cărţi,primele cărţi din viaţa ei,şi merse în parcul ce era împodobit de frumuseţea toamnei în toată splendoarea sa.Nu mai era nemulţumită,ci era plină de viaţă.În gândul ei se ruga aşa cum ştia ea,şi din nou sufletul ei era săturat.Din toţi oamenii din parc ea era cea mai zâmbăreaţă fată.
Pe o bancă signuratică se afla acea doamnă cu care fata avuse un dialog nu de mult timp.Fata o observă pe acea doamnă care avuse un efect atât de mare asupra vieţii ei,şi merse înspre ea cu zâbmetul pe buze.
-Vă mai amintiţi de mine?Sunt fata tristă,cu care aţi vorbit în ziua aceea.Mi-aţi redat speranţa şi bucuria.Nu mai sufăr după el,fiindcă Altcineva este EL acuma.Băiatul acela spune că m-am schimbat radical în doar o zi şi e fericit să mă vadă aşa.Vă mulţumesc!,şi o îmbrăţişă pe acea doamnă.
-Nu e meritul meu,e meritul Domnului.Eu sunt doar Speranţa,un trimis al Său,ca să îţi dau ceea ce ai tu nevoie.,şi acea doamnă se făcu dintr-o dată nevăzută.
Fata constată că acea doamnă era îngerul pe care Dumnezeu il trimise ei,ca să-i redea bucuria şi să-i pună în inima ei îngheţată o nouă speranţa.Toamna nu mai era un anotimp melancolic,ci era anotimpul în care Îl întâlnise pe Dumnezeu.
În acea zi,fata pictă un tablou intitulat "Poveste de toamnă",ca să-i reamintească de anotimpul în care a renăscut.Nu mai era o toamnă tristă în sufletul ei,ci o veşnică primăvară-vară.
Să ne bucurăm dar de anotimpul în care putem renaşte,printre miile de frunze căzute să ne lăsăm gândurile tăcute,şi să îmbrăţişăm graţia unui anotimp minunat,în Dumnezeu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu