Pagini

duminică, 17 iunie 2012

În aşteptarea inimii de carne. Partea a noua.

La auzul acelor vorbe Shova lăsă valiza din mână să cadă pe pământul uscat şi prăfuit şi o desfăcu cu forţă şi furie, căutând nervoasă şi neputincioasă ceva de mâncare, orice, chiar şi o coajă de pâine uscată. Nu găsi nimic şi începu să plângă, rămânând aşezată pe pământul african şi îşi împreună mâinile, rostind o rugăciune printre sughiţuri:
-Doamne, Tu ai auzit? De două zile femeia aceasta şi copiii ei nu au mai mâncat nimic. Dă-le mâncare, acum!  încheie această rugăciune cu un Amin sfâşietor.
Albertine şi Angelique plângeau şi ele, dar atât că ele erau deja învăţate cu lipsurile şi foametea din Africa şi nu erau atât de distruse de ceea ce vedeau şi audeau, spre deosebire de Shova care era foarte sensibilă. Albertine o ajută pe Shova să se ridice, iar acum transpiraţia şi lacrimile ei combinate cu praful o făceau să pară că nu s-a mai spălat de mult. Blugii Shovei se rupseseră, iar tunica înflorată şi nouă se jerpelise, agăţându-se în mărăcini. Balerinii lăcuiţi erau acum prăfuiţi şi Shova şi-i luase în mâini, umblând desculţă acum. Vroia să fie ca şi Angelique, să simtă şi ea ce simţea această femeie. Albertine îi inchise valiza şi observă în faţa lor o plasă plină cu pâine.
-Shova, priveşte. Rugăciunea ta! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea. Mâncare! îi spuse Albertine emoţionată Shovei care rămase mută de uimire, dar nu mai plânse. Nu mai avea lacrimi s-o facă.
Angelique privea pâinea aceea cu lăcomie şi durerile de stomac se intensificară când realiză că are ceva de mâncat ea şi cei şase copii ce o aşteptau acasă cu stomacul gol.

-Angelique, mănâncă! îi spuse Shova şi îi întinse o felie de pâine după ce mulţumi pentru ea. Angelique o mâncă rapid şi mai ceru rapid alta, dar îşi amintise de cei şase copii flămânzi de acasă şi renunţă la dreptul ei.
Shova o mângâie pe faţă cu mâna prăfuită şi o sărută pe obraz. Era noapte târziu şi se grăbiră toate să ajungă acasă, gândindu-se că este periculos pentru trei femei să umble singure noaptea prin Africa.
Isaac era la aeroport, aşteptând în picioare nervos ca poliţia să vină cu nişte informaţii despre dispariţia lui Jacob. Se plimba nervos de la un capăt la altul al aeroportului şi se ruga non-stop "Tatăl Nostru".
După treizeci de minute un poliţist scund şi gras, cu degetele groase şi scurte îi înmână o foaie pe care era scris că Jacob fusese văzut plecând din aeroport cu trei bărbaţi albi. Niciunul dintre ei nu fusese recunoscut, fiecare purtând ochelari negri de soare şi fiind îmbrăcaţi la costum.
Isaac tremura cu raportul în mână şi ştia cine sunt acei bărbaţi.
-S-au urcat într-o maşină albă? îl întrebă Isaac nervos pe poliţist care îi făcu semn din cap că da şi îl duse pe Isaac la secţie să dea declaraţie.
-Este vorba de nişte reglare de conturi, le spuse Isaac poliţiştilor care îl priveau neîncrezători, dar asta am s-o rezolov eu, vă mulţumesc mult până aici. şi ieşi grăbit din secţia de poliţie, lăsându-i pe aceştia singuri.

Isaac ieşi de acolo îngrijorat şi nervos, neştiind ce să facă. Se simţea vlăguit de puteri şi se aşezase pe marginea drumului, aşteptând parcă pe Isus să vină şi să-i spună ce are de făcut. Cerul înstelat şi constelaţiile strălucitoare îi amintiră lui Isaac că Dumnezeu le pictase cu degetele Lui. Se îndreptă şi el înspre casa lui Angelique şi se gândi la fratele său Jacob care în acea clipă era bătut de cei trei indivizi care erau traficanţi de droguri periculoşi din Rwanda. În trecut Jacob şi Isaac crezuseră că aceştia erau nişte oameni buni care doreau să facă bine poporului african, dar descoperiseră că fără să vrea şi ei deveniseră traficanţi de droguri, când fără să ştie transportau odată cu mâncarea pentru orfelinate şi heroină. Iar atunci când ei descoperiseră asta, refuzară dintr-o dată orice "ajutor" din partea acestor bărbaţi care îşi dădură seama că aflaseră adevărul, iar acum trebuiau să plătească pentru asta.
Fetele erau deja acasă la Angelique, unde copiii le aşteptau nerăbădători. Când aceştia o văzură pe Shova, chiar şi în întunericul nopţii o strigară mami Sho, iar ea îi îmbrăţişă pe toţi cu lacrimi în ochi şi le dăduse pâinea primită din Cer. În acea noapte nu dormi deloc ea şi copiii. Dar inima ei începu să obosească, medicamentele ei fiind la Jacob. Îi era dor de el şi se gândea speriată dacă îl va mai vedea vreodată.
Jacob era la doar 10 kilometri distanţă de Shova, într-o cameră dărăpănată şi legat la mâini şi picioare, fiind  plin de sânge şi vânătăi de la bătăile primite. Buzele îi erau umflate şi nu mai putea vorbi, dar gândul lui era numai la El, la Isus. Se ruga neîncetat pentru ea, pentru fata din vis. El, gândea Jacob, nu mai conta. Dar ea, Shova, trebuia să trăiască.
-O, nu! Medicamtele ei sunt la mine. reuşise el să şoptească cu buzele umflate şi învineţite.
-Ce-ai zis? Repetă! îi ordonă unul dintre cei trei bărbaţi şi venise aproape de Jacob care îi spuse încet:
-Domnul să te binecuvânteze, Max.

Sfârşitul părţii a noua.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu