Pagini

duminică, 1 iulie 2012

În aşteptarea inimii de carne. (11)

Căldura înăbuşitoare şi situaţia în care aflau cei trei era de nesuportat. Rănile lui Jacob erau adânci şi sângerânde, iar leşinul Shovei anunţa un nou atac al acesteia ce putea s-o ucidă. Dumnezeu părea că nu era pe nicăeri, aşa de uitat se simţea Isaac care purta povara acum a întregii scene. Respira şi el greu şi un picure de apă i-ar fi fost mai mult decât îndeajuns ca să se sature, căci tare murea de sete. Jacob se uita disperat la Shova care zăcea vlăguită de puteri pe nisip şi Isaac se apropie de Rick şi Max şi le luă pulsul. Erau morţi.
Încă nu-şi putea explica ce se întâmplase, cine le făcuse una ca asta, dar zâmbea. După atâtea lacrimi şi dureri, zâmbea. Simţea prezenţa binefăcătoare a lui Dumnezeu cum îl înconjura la fel ca un nor de fum şi îi venea să salte în sus de bucurie, dar se stăpâni, gândindu-se că nu vrea să fie ca David, cel puţin nu acum.
"Apropo, Eu le-am făcut-o. Nu Ţi-am zis că Eu voi lupta pentru tine, Isaac?" auzi această voce cu urechile şi se sperie, dar ştia cine făcuse minunea. Era El, era Dumnezeu. Cu buzele cânta încetişor Amzing Grace şi era extrem de bucuros că Domnul luptase pentru el. Nu mai îi era teamă de nimic, putea să vină şi Goliat că deja îşi pregătise pietrele credinţei cu care să-l ucidă pe uriaş. Dar, o, Shova murise? Jacob plângea lângă trupul ei nemişcat şi sângele lui curgea pe mâinile ei firave şi albe.

-Ce să facem cu ea, Isaac? Uite-o, a murit! Tocmai ea, fata pe care am visat-o atunci prima oară când am fost în Kigali. O, Isaac, de ce tocmai aşa s-a întâmplat? Şi de ce ei? îi spuse Jacob lui Isaac cu vocea înceată şi înecată în lacrimi, abia auzindu-se şi el.
Isaac îi puse mâna pe umărul julit şi îl îmbărbăta, arătând spre trupurile moarte ale celor doi.
-Vezi acolo? Dumnezeu i-a împuşcat! El o va salva pe Shova, ştiu sigur asta. Trebuie să anunţăm cumva poliţia, mă duc să văd maşina celor doi, să mergem cu ea până în Kigali. Vom căuta şi un spital, vei vedea, totul va fi conform planului Său perfect. îi spuse Isaac plin de credinţă şi zâmbetul lui încrezător îl încurajă pe Jacob care îi zâmbi şi el înapoi.
Isaac se îndreptă spre maşină să verifice dacă poate să meargă cu ea până la spital şi secţia de poliţie, şi în câteva minute o luă cu grijă pe Shova în braţe şi o puse pe bancheta din spate, iar el şi Jacob pe scaunele din faţă şi se îndreptară spre oraş.
Pe drum se rugară încontinuu şi după ce se făcu linişte auziră un geamăt dureros din spate. Era Shova, se trezise şi tuşea cu sânge. Jacob se alarmă şi îşi desfăcu centura care şi-aşa numai îi făcuse rănile şi mai adânci şi o ţinea de mână, dar ea nu îndrăznea să îl privească în ochi aşa că îi închise şi cu glas stins îi spuse:
-Dintotdeauna am aşteptat o inimă de carne. A mea este bolnavă şi se pare că nu numai ea, ci şi plămânii încep să-mi facă probleme, îi spuse ea lui Jacob cu un zâmbet senin, dar să ştii că mi-am primit inima de carne. Chiar dacă bate în pieptul altcuiva şi este acum plânsă, ea este inima ce-am aşteptat-o toată viaţa. Şi a trebuit să vin după ea tocmai aici în mijlocul lui Nicăieri, şi se opri ca să tuşească iar cu sânge,  dar să ştii că deşi inima din pieptul meu este bolnavă, inima sufletului este mai sănătoasă ca un milion de inimi de carne la un loc. şi leşină iar.

Ochii lui Jacob erau deja roşii de la atâta plâns, dar aceste cuvinte pline de înţelepciune şi mângâiere ale Shovei erau prea mult pentru el ca să poată îndura. O iubea. Şi plângea din cauza asta. Se gândea că fata pe care începuse să o iubească de ceva timp era în spatele lui, pe moarte. Îşi amintea când o văzuse prima oară în Africa în casa lui Angelique. Atunci obrajii îi erau trandafirii şi buzele roz, dar acum era palidă şi arăta ca o fiinţă muribundă, dar avea o aură care îl atrăgea. Parcă radia, iar asta nu se datora unei rochii ultimul-răcnet sau a unui machiaj reuşit, ci mulţumirile trebuiau să-I fie aduse numai lui Isus. Atunci îşi amintea când o văzuse în Refort la marginea drumului, plină de lacrimi şi murdară. Părea aşa de neajutorată atunci, dar acum era pe jumătate moartă.
-O, Isaac! Este aşa de greu pentru mine asta. Ea este cel mai frumos suflet pe care l-am întâlnit până acum, iar acum uite-o, moare! De ce întotdeauna fiinţele pe care le iubeşti mor aşa de repede? Parcă este un boboc de trandafir care a înflorit mult prea rapid, iar acum deja petalele i se risipesc în vântul rece şi răpitor. Urăsc vântul! O iubesc, nu ştiu cum m-am îndrăgostit de ea. îi spuse aceste cuvinte fratelui său Isaac care privea drept înainte cu ochii strălucitori, iar din când în când îşi arunca privirea în oglinda retrovizoare la Shova.
Din nou geamătul acela sfâşietor al Shovei le transmitea că se trezise iar la viaţă. Tuşea încontinuu şi respira cu greutate, dar Jacob nu se întoarse în spate s-o vadă. Era prea mult pentru el, îşi adâncise faţa în palmele lovite şi plângea. Sângele i se uscase pe piele.
Simţi cum o mână micuţă şi slăbănoagă îl atingea uşor pe obraz, mângâindu-l şi apoi se puse în palma lui mare. Era aşa de micuţa mâna aceea, mâna ei pe lânga a lui.
Cu o voce angelică îi spuse parcă numai lui:
-Şi eu simt ce simţi şi tu. Jacob, visul. Vreau să mi-l spui... (îşi jurase că Te iubesc îi va spune numai soţului, nu iubitului sau logodnicului ei)

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Sfârşitul părţii a unsprezecea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu