Pagini

luni, 27 august 2012

Fragment dintr-un vis..(I)


De ceva vreme am început să scriu, ca să zic aşa, un roman. Da, cu ajutorul lui Dumnezeu am început să scriu povestea unei tinere femei care află ceva ce o cutremură, o veste neaşteptată după ce tocmai se despărţise de prietenul ei: află că a rămas însărcinată. Toate frământările ei cu privire dacă ar trebui sau nu să păstreze copilul, repulsiile ei faţă de Dumnezeu şi unul dintre cele mai mari probe la care ea fusese expusă până acuma: va păstra sau va avorta copilul din pântece?
Un mic fragment din "romanul" meu. :)

-Esther, vino la mama! Haide, nu te mai da pe hintă, deja s-a înserat în parc şi trebuie să mergem acasă.
Fetiţa şi mama se jucau în parc, dar mama observă că afară începu să se însereze. Castanii înalţi şi încărcaţi de frunze şi de castane îngăduiau ca unele dintre ele să mai cadă pe pământ pentru că bătrână doamnă Toamna le cerea să facă asta, iar natura cu tot ce cuprindea ea o asculta întru-totul. Fetiţa cu ochii mari şi negri şi cu genele alungite o privea pe mama ei cum stătea tristă pe o bancă şi dintr-o dată se oprise din a se mai da cu hinta. Zâmbetul de copilaş vesel îi îngheţă pe faţă şi dinţişorii ei de lapte se ascunseseră după buzele micuţe ce deveniseră serioase. Buclele aurii încetară din a mai dansa cu vântul şi acum se liniştiseră. Numai privea.
-Mama! strigă ea cu glăscioru-i dulce. Mama ei, o tânără în vârstă de douăzeci şi cinci avea ochi strălucitori şi tresări atunci când fiica ei o strigase speriată şi alergase la ea.
-Ce s-a întâmplat, Esther? o întrebase mama îngrijorată, verificând în jur să vadă dacă nu este vreo persoană străină care să fi încercat să-i facă cumva vreun rău copilului. Ochii ei erau încercănaţi şi buzele-i erau uscate.
-Mama, mulţumesc! strigă voioasă Esther şi o sărută pe mama ei pe obraz. Mama ei o privea înrămurită şi nu înţelegea de ce îi spunea copilul ei asta. Deja se înserase de-a binelea şi numai ele două mai erau la locul de joacă al copiiilor din parc.
-Pentru ce? o întrebase mama pe fetiţă ce îşi mângâia puful de pe gecuţă.
Cu ochii strălucind de bucurie şi cu un zâmbet până la urechi, fetiţa îi spuse la ureche:
-Pentru că nu m-ai avortat!
 Helen se trezise în mijlocul nopţii din acest vis şi începu să plângă. Transpirase toată de teamă şi de emoţii, şi se ascunse sub perne şi sub pătură. Ceasul arăta ora patru dimineaţa şi afară era încă întuneric, iar luna era ascunsă după nori. Se temu să nu fie cineva cu ea în cameră şi nu înţelegea de ce simţea că se mai afla încă o persoană cu ea în cameră. Lui Helen îi era foarte frică de fetiţa din vis şi îşi puse mâna pe pântece. "E fetiţă.." şopti ea printre lacrimi. Şi mâna ei mângâia burtica, dar ea simţea ceva. O inimioară micuţă, nesemnificativă pentru orice doctor care va efectua un avort, bătea înăuntrul ei. Helen simţea asta şi lăcrima.
"Poate numai mi se pare." spuse ca pentru ea, "Cu siguranţă că aşa e. Nu am decât 18 zile." şi se ridică din pat, aprinse luminile şi îşi privi burtica în oglinda din cameră. Ceva din ea îi spunea că dacă mâine va programa avortul, ea va ucide o fiinţă ce nu avusese dreptul să se apere pentru că nu i se dăduse această şansă. Cu amândouă mâinile făcuse semnul de inimă pe burtică şi îşi imaginase cum va arăta burtica peste nouă luni. "Uriaşă." îşi spuse ea iarăşi. Şi zâmbi. Pentru prima oară de când aflase că este însărcinată, Helen îi zâmbise copilului ei nenăscut. Şi amândouă inimile bătură şi mai tare!
 "O va chema Esther pe fetiţa mea." spuse iarăşi Helen de una singură, mirându-se în sine că vorbea astfel. Astinse luminile şi se puse iarăşi în pat. Ştia că acel vis fusese o atenţionare, dar cine să fi făcut asta? Mâine avea de gând să îi spună lui Jake că va fi tată. Îi era teamă şi simţea că el va nega totul. Apoi se gândi la doamna Audrey.
O, se gândi ea înfricoşată. Doamna Audrey îi spusese aşa dintr-o dată, fără ca măcar să aduca vorba despre acest subiect că dacă ea va rămâne vreodată însărcinată, să nu avorteze nicidecum, să nu facă greşeala ce a făcut-o ea. Aceste gânduri o frământau, dar somnul o făcuse să uite de ele şi adormi imediat. Câinele doamnei Smith lătra iarăşi, dar parcă mai vesel de data aceasta.

Un comentariu:

  1. Wow...super pana acum...Domnul sa te ajute sa scrii cat mai mult...si sa ne mai postezi si noua din cand in cand cate o parte din acest roman. Multa binecuvantare!

    RăspundețiȘtergere