Pagini

luni, 8 octombrie 2012

Scrieri din suflet

Şi alergasem încoace şi încolo sperând că cineva îmi da răspunsul după care sufletul meu tânjea aşa de mult. Întrebasem atâtea suflete rătăcitoare unde era acel lucru pe care-l doream cu o aşa nespusă ardoare, dacă el exista într-adevăr. "Caută într-acolo.", îmi ziseseră unii dintre ei cu un zâmbet vag pe feţele lor pătate. Şi mergeam plină de speranţă într-acolo, crezând din toată inima mea că acolo voi găsi ceea ce am nevoie. Alergam avântându-mi inima în aer de veselie şi jucând pe tot parcursul drumului. În final, ajungeam acolo şi mă opream înfricoşată. Nu, nu acela era lucrul pe care eu îl căutam cu atâta ardoare! Rapid îmi luam inima-n mâini şi mi-o puneam înapoi în piept de teama acelor lucruri ce vroiau să mi-o răpească cu tentaţiile lor dulci. "Coboară-ţi standardele. Nu ţi se pare că sunt prea înalte?", mă întrebau unii oameni cu priviri viclene şi pline de răspunsurile lor ce vroiau să le vadă curgându-mi de pe buzele tremurânde. Îmi era teamă de ei şi cu o voce plină de teamă le răspundeam nesigură pe vorbele mele "Nn-nn-uu.", bâlbâindu-mă şi fugind din faţa lor. Ei îmi strigau că nu am dreptate, că ceea ce caut nu voi găsi niciodată. Iar mie îmi venea să îi cred, îmi venea să mă întorc la ei şi să le spun că accept, că sunt gata să-mi cobor standardele. Dar ce urmam să primesc în urma coborârii standardelor mele? Lucruri ieftine pe care şi le permiteau cu toţii.
Dar exista în mine o forţă supranaturală care nu mă lăsa să dau înapoi nicicum, obligându-mă cu dragoste parcă să nu mă dau bătută în faţa acelor voci. "Luptă!", îmi şopteau acele glasuri-n inima mea ce era aproape gata să cedeze. După un oftat prelungit şi cu picioarele istovite de la atâta alergătură după lucrul pe care-l doream cu ardoare, am luat decizia să nu mă dau bătută chiar dacă, cine ştie, voi fi frântă.

 Chiar dacă lucrul pe care-l vroiam cu atâta ardoare nu-l voi obţine odată şi chiar dacă visele mele vor rămâne simple iluzii.
Deodată am simţit nişte mâini calde atingândumi-le pe ale mele în semn că nu sunt singură. Din acel moment am ştiut că niciodată nu am fost singură, că totdeauna va fi cineva lângă mine încurajându-mă şi ridicându-mă când  mă voi simţi singură sau fără speranţă. Chiar dacă oamenii vor lupta împotriva mea, eu tot plină de încredere voi fi. Nici eu nu prea ştiu de ce. Am găsit ceea ce căutam? Oh, da! Mângâind acele mâini am simţit nişte urme adânci-n palme. L-am privit pe omul acela ce-şi puse mâinile sale în ale mele şi l-am întrebat cu ochi de copil: "De ce ai golul acesta-n ambele palme?", şi i le mângâiam ca să-mi calmez durerile lăuntrice.  El doar stătea şi mă privea, nerăspunzându-mi la întrebare. Iar eu îl priveam şi parcă înţelegeam de ce avea acele goluri-n ambele palme, dar nu puteam explica în cuvinte semnificaţia acelui gol. Cuvintele erau prea sărace, vorbele de prisos. Niciodată nu am putut înţelege de ce. De ce el are asemenea palme, iar eu nu? Simţeam că acele găuri din palme trebuiau să fie ale mele, dar nu. Erau ale acelui om. Ochii lui lăcrimau. Am tresărit şi atunci am ştiut. Pe omul acesta eu îl căutasem peste tot, deşi nu ştiusem asta, inima-mi urla mereu că ceva-i lipsise. I-am şters lacrimile cu mâinile mele şi el mi-a zâmbit, un zâmbet pe care niciodată nu-l mai întâlnisem la nimeni. Era un zâmbet curat şi plin de dragoste, ceea ce nu primisem niciodată de la oameni, dar nici nu oferisem nimănui. Existau diferite tipuri de zâmbete pe care le folosisem până atunci, zâmbete false atunci când nu vroiam să zâmbesc dar trebuia s-o fac şi tot felul de alte zâmbete. Dar acel om mă învăţase ceva preţios. Să zâmbesc când îmi vine s-o fac şi să plâng când nu ştiu ce să mai fac. Deodată simţisem cum mâinile lui se desprind din ale mele şi îmi mângâiau faţa brăzdată de lacrimi.
"Fii liniştit, copilul Meu.", îmi şoptise el cu drag. Deci eram copilul lui. Mă simţeam împlinită şi îmi venea să mă cuibăresc la pieptul lui. "Te-am iubit cu o iubire veşnică, de aceea te-am atras cu bunătatea Mea.", îmi şoptise el iarăşi în timp ce eu mă odihneam la pieptul lui. De câte ori nu simţisem eu nevoia de a fi protejată de cineva mai puternic decât mine şi câte nu fuseseră dăţile în care mă simţisem vulnerabilă, atacată de privirile urmăritoare ale unor necunoscuţi? Şi ce frică îmi fusese în acele momente, dar acum mă simţeam aşa de bine. Protecţie, cât de mult tânjisem după ea. Eram protejată la umbra braţelor sale vânjoase şi iubită. Atrasă de departe cu bunătatea sa şi iubită din veşnicii. Ce altceva mai puteam cere? Mai mult din el. Oh, şi eram abia la început!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu