Pagini

sâmbătă, 22 decembrie 2012

Catherine, fata străzii căreia i s-au împlinit visele

Era o zi geroasă de Decembrie şi Catherine se plimba pe străzile marelui oraş răsuflând cu greutate şi dârdâind de frig. Străzile oraşului erau împodobite cu beculeţe şi cu brazi ce răspândeau o mireasmă plăcută ce te îmbia să-ţi grăbeşti paşii înspre casă şi să te aşezi lângă cei dragi, privind cu toţii pe fereastră fulgii mari de zăpadă ce înfrumuseţau peisajul. Ici colo erau familii fericite ce ieşiseră la o plimbare de seară pentru a admira frumosul oraş şi pentru a se minuna de jucăriile din vitrinele magazinelor. Catherine îi privea cu jind, şi apoi se privea pe ea. O fată în vârstă de 15 ani era îmbrăcată într-o blăniţă roz şi avea mănuşi din piele pe mâinile-i firave. Degetul arătător îi era îndreptat înspre o haină scumpă din vitrina unui magazin, iar mama ei îi făcuse semn că mai avea câteva haine scumpe acasă şi nu le poartă, apoi îi făcu semn cu mâna înspre Catherine ce era îmbrăcată numai într-o geacă scurtă ce era şi peticită pe deasupra. Amândouă începură se râdă, iar fata aceea a încuviinţat cu capul privind înspre biata Catherine şi apoi şi-a văzut mai departe de drum cu mama ei la braţ. Râsetele ironice ale celor două îi străpunseseră inima atât de tare bietei fete încât ochii începură să-i lăcrimeze uşor, dar nimeni nu părea să observe asta. Era neînsemnată în mijlocul acelei forfote de oameni şi de familii care admirau străzile împodobite. Ea era o simplă fată a străzii pentru ei, o cerşetoare ce poate-şi câştigă pâinea vânzându-şi trupul. Nimeni nu ştia că ea tocmai împlinise 18 ani şi fusese încredinţată străzii deoarece acum "putea fi picioarele ei".

Încercase să-şi caute un loc de muncă, dar oamenii când auzeau că nu avea un domiciliu stabil dezaprobau numai cu capul şi o rugau să iasă din încăpere. Iar ea ieşea dezamăgită şi punându-şi multe întrebări. "De ce nu sunt acceptată pentru că sunt orfană? De ce oamenii mă urăsc pentru asta? Eu nu am nici o vină că nu am o casă.", îşi spunea ea adeseori.
Dintotdeauna visase să fie iubită de cineva, de mama ei. Multele dintre nopţile petrecute la orfelinat şi le petrecuse imaginându-şi cum arăta mama ei. Avea ochii verzi ca şi ai ei? Era la fel de tăcută ca şi ea? De câte ori nu aşteptase Catherine momentul când una dintre femeile de la orfelinat să o anunţe că avea o vizită, că o femeie cu lacrimi în ochi dorea s-o vadă. Aşa-şi închipuise ea revederea cu mama ei. Ar fi iertat-o pentru că a lăsat-o într-un orfelinat! Ar fi iubit-o ca şi când nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic!
Dar nimeni.. chiar nimeni nu o vizitase vreodată. Uneori mai veneau grupuri de tineri sau de copii care le duceau dulciuri şi haine şi vorbeau cu ei, dar atâta tot. Nimeni nu se împrietenise niciodată cu ea. Acum că se afla în stradă în toiul iernii o făcea să se simtă şi mai neiubită şi mai tăcută ca şi până atunci. Oamenii o evitau şi o tratau ca şi pe o proscrisă, iar copiii îi mai aruncau un bănuţ în milă. Dar ea nu-şi dorea să i se arunce banii şi privirile cu sila, ci din din dragoste!

Asta-şi dorea Catherine cel mai mult, să fie iubită într-un mod unic de cineva special. Până acum i se arătase numai ură şi cu toţii o evitau, dar era sigură că undeva exista cineva care o iubea şi pe ea. "Poate se află la următorul colţ de stradă.", îşi spuse ea zâmbind şi îndreptându-se spre colţul de stradă. Vântul bătea şi mai puternic acolo, dar auzi nişte glasuri minunate ce cântau colinzi. Merse înspre grupul acela de tineri ce se opriseră din cântat, iar atunci asta făcu şi ea. Nu vroia ca ei să o vadă şi să o privească cu silă la fel ca ceilalţi, aşa că se întoarse din drumul ei şi merse de unde a venit.
-Aşteaptă!, o strigă o voce veselă.
Ea se întoarse speriată şi văzu în spatele ei un tânăr cu o tânără îmbrăcaţi gros şi cu un pliant în mână.
-Bună!, îi spuse tânărul. Numele meu este Ryan, iar ea este Jessica. Tu cum te numeşti?
-Catherine, le răspunse ea rece.
-Ne bucurăm să te cunoaştem. Ai vrea să cânţi şi tu cu noi, sau chiar să vi cu noi după colindat la un ceai fierbinte?
Ea rămase mută de uimire de aceşti tineri care-i zâmbeau şi care păreau interesaţi cu adevărat de ea. Ei chiar nu îşi dăduseră seama că ea este o fată a străzii, se gândi ea.
-Nu prea cred, le răspunse ea cu vocea stinsă, eu sunt o fată a străzii. Iar voi....
-Şi noi vrem ca tu să vi cu noi. Tu nu eşti tot tânără ca şi noi?, îi spuse Jessica râzând. Catherine râse şi ea.
-Nu vreau să vă deranjez, mai bine m-aş întoarce acasă., le spuse ea tristă.
-Unde locuieşti?, o întrebă Ryan.
-Pe o bancă în parc., le răspunse ea înroşindu-se. Niciodată nu mai fusese până acum un băiat interesat de ea, şi toate fetele se feriseră de prietenia ei.
-Oh, spuse Jessica supărată, ai vrea ca în seara asta să dormi într-un pat?
Catherine începu să plângă. Bineînţeles că-şi dorea asta! Dintotdeauna visase la un pat numai al ei, nu la unul supra-etajat cum exista în orfelinate. Deja era prea mult pentru ea; cu ceva timp în urmă întâlnirea surprinzătoare cu aceşti tineri prietenoşi, iar acum invitaţia de a dormi într-un pat. Un pat!
-Desigur că aş vrea, îi răspunse ea ştergându-şi lacrimile cu geaca murdară. Este unul din visele mele.
-Ei bine, îi răspunse Ryan zâmbindu-i, află că în seara aceasta visele devin realitate. Dumnezeu să te binecuvânteze!

Ani mai târziu Catherine se plimba din nou pe străzile împodobite ale marelui oraş, dar nu singură. De o mână o ţinea Allison, fetiţa ei cu ochii verzi, iar de cealaltă o ţinea soţul ei, Ryan. Visul ei de a fi iubită a devenit realitate, iar Dumnezeu a fost pe aproape în acele momente. Chiar dacă ea nu a avut niciodată o familie şi societatea a tratat-o precum o povară, Dumnezeu a văzut în ea ceva mai mult: o inimă avidă după Dragoste. 

Un comentariu:

  1. Atât de înduioşător . Mi s-au umezit ochii şi m-au pătruns mii de sentimente în timp ce citeam acest articol. Cunosc copii orfani şi,într-o oarecare măsură, ştiu cum e să ai contact cu ei :)
    Cât despre munca ta aici,te admir şi felicit din toată inima,faci o treabă minunată; Domnul să te binecuvinteze !! Sunt şi eu pasionată de scris şi iubesc oamenii foarte mult,dar încă nu am aceea relaţie pe care tu o ai cu Isus. Am avut şi eu încercări ca acestea(să-mi fac un blog),dar mereu a fost ceva care m-a făcut să dau înapoi. Nu ştiu de ce îţi spun toate astea,poate pentru că vreau să şti că chiar înţeleg ceea ce faci şi te apreciez din toată inima . Baftă multă în continuare !!

    RăspundețiȘtergere