Pagini

joi, 28 martie 2013

Viaţă fără voia ei. Partea I.

Un fior rece îi străbătu întregul corp privindu-se în oglinda mânjită din baie. Cearcănele negre din jurul ochilor, buzele uscate şi pielea-i tăiată îi creau repulsie, deşi ea era fata din oglindă. Ochii i se umplură de lacrimi la vederea feţei ei, lacrimi pline de resentimente şi purtătoare de amintiri dureroase. Niciodată nu se considerase frumoasă. Întotdeauna crezuse contrariul pentru că asta i se spuse de mică. Elisabeth crescuse într-un cămin în care domnise violenţa şi bătăile frecvente primite de la tatăl său îi lăsaseră câteva cicatrici urâte pe spate. Însă depresia din ultimii doi ani din viaţa ei se datorase morţii fulgerătoare a singurul băiat care o înţelese şi o acceptase, prietenul ei Timothy. El fusese atât de diferit de ceilalţi băieţi! Nu încercase niciodată să o preseze să facă ceva ce n-ar fi vrut, ceva la el era special. Privindu-se în oglindă îşi amintise că Timothy îi vorbise de multe ori despre credinţa lui în Dumnezeu, dar ea nu înţelese de ce. Cine ar avea nevoie de un Dumnezeu demodat într-o lume atât de modernă?
Cu mâinile tremurânde căută în trusa de medicamente ceva care i-ar putea curma viaţa, nişte pastile care ar scăpa-o din chinul în care se afla. Chiar în acea zi câţiva băieţi strigară după ea pe stradă "Nu te vezi cum arăţi? Mai bine ai dispărea de pe faţa pământului!", iar insultele lor o demoralizară atât de mult încât decise să-şi pună capăt zilelor. Se gândise tot drumul spre casa la viaţa ei tristă în timp ce lacrimile îi şiroiau fără încetare pe obrazul învineţit.

Elisabeth fusese alungată toată viaţa ei, dispreţuită de către cei de lângă ea şi etichetată drept o femeie urâtă de către societatea crudă în care trăia. Acum vroia să pună punct tuturor durerilor ei, şi în timp ce se privea în oglinda vedea o persoană vrednică să moară, care mai bine nu s-ar fi născut niciodată. "De ce m-am născut?", se întrebase pe ea Elisabeth în timp ce se privea în oglindă. Ochii ei negri scânteiau, aşteptând parcă un semn divin. Vroia să meargă să fie cu Timothy, în locul frumos pregătit după moarte acelor oameni buni, în locul unde puteai fi fericit pentru totdeauna, unde nimeni nu te mai supăra. Aşa-i povestise el într-o seară ploioasă când ea avusese o alternativă de sinucidere. El o luase cu blândeţe deoparte, întinzându-i mâna şi ea cedase, înfricoşată parcă dintr-o dată de moarte. Cu frică, îşi puse mâna ei într-a lui şi el o trase dintr-o dată spre el îmbrăţişând-o strâns. El îi fusese ca un frate, un prieten de suflet. De ce a trebuit să moară răpus de cancer? Viaţa nu a fost dreaptă pentru el! Aceste gânduri îi schimonisiră faţa şi se înfuriase atât de tare încât dăduse cu pumnii în oglindă, spărgând-o. Cioburile de sticlă se desprinseră şi căzuseră în baie, câteva dintre ele se înfipseră în pielea lui Elisabeth. Privindu-se în cioburi, îşi văzuse faţa deformată şi ieşise plângând din baie.
Se năpustise pe canapeaua din camera de zi plângând în hohote. Oh, viaţa fusese atât de crudă cu ea! Ani de-a rândul a fost abuzată emoţional, rănită şi neîndreptăţită de către o societate ce etichetează omul după înfăţişare. Gândurile remuşcării îi invadaseră mintea, şoptindu-i permanent cât de nevrednică era să mai trăiască. Apoi se gândea la Timothy pe patul de spital, cu faţa senină şi ochii luminoşi. El păruse pregătit să moară, dar ea nu. Dacă va muri în halul acesta nu va ajunge să-l mai vadă pe Timmy al ei vreodată.
-Dacă există ceva mai mult?, spuse ea cu voce tare.

O bătaie în uşa apartamentului o trezi din plâns.

Sfârşitul primei părţi.

Imagine de pe deviantart

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu