Pagini

joi, 6 iunie 2013

Viaţă fără voia ei. Partea X

Elisabeth simţise cum genunchii i se înmoaie şi broboane de sudoare îi apăruseră pe frunte când zări căsuţa mult iubită, iarba proaspăt tăiată şi maşina ruginită de timp parcată în faţa ei. Trecuse atâta timp de când trântise uşa casei răbufnind de nervi şi împiedicându-se pe scările din lemn ce trebuiau vopsite. Nick şi Becca o ţineau strâns de braţe ca să nu cadă fiindcă simţiseră slăbiciunea din trupul ei cu fiecare pas ce o apropia de cuibul ei. Mergeau toţi trei alene pe cărarea împrejmuită de un gard alb, apropiindu-se de uşa de la intrare. Şi atunci cineva puse mâna pe clanţă şi ieşi pe verandă cu un ziar în mână. Nici nu observase că în faţa lui se afla cineva pentru că ochii îi erau aţintiţi asupra ziarului. Inima lui Elisabeth rămase pe loc când omul de nerecunoscut îşi ridicase dintr-o dată ochii spre ea şi o privi cu lacrimile curgându-i pe obraji. Un om cărunt şi cu barba nerasă. Aşa îl văzu ea pe tatăl ei.
-Tată., şopti ea încetişor apropiindu-se de bărbatul ce rămase ca o statuie.
Merse spre el cu paşi micuţi şi urcase scările cu grijă în timp ce ochii i se umplură de lacrimi. Pentru un moment îi reveniră în minte imaginile cu tatăl ei bătând-o şi înjurând-o, dar când îşi ridică privirea spre cel din faţa ei nu văzu decât un suflet singuratic şi întristat. Era tatăl ei. Dar mama unde era?
Aruncându-i-se în braţele mari simţi cum toate resentimentele ei se topiră, fiind înlocuite cu sentimentul iertării. Tatăl ei plângea în hohote, strângându-şi fiica atât de tare încât respiraţia i se tăie. Nick şi Becca priveau totul cu ochii plini de lacrimi şi stând deoparte. Acel moment era unul special, al triumfului asupra neiertării.
-Unde ai fost?, o întrebă tatăl după ce se potoli şi o privi pe Elisabeth în ochi, implorându-l parcă să-l ierte.
-Departe., răspunse ea stoasă de puteri şi frântă de oboseală. Oh, tata! Mi-a fost atât de dor!

-Ultima oară te-am blestemat. Iartă-mă. Îmi pare atât de rău, Betty!
Elisabeth simţi un fior al dragostei inundându-i sufletul când îşi auzi părintele spunându-i Betty, la fel cum obişnuia să-i spună în momentele sale bune. Stephen îi invitase pe toţi trei în casă. Când intră în camera de zi, Elisabeth îşi aminti totul. Se bucură când văzu că totul rămase la fel. Alergase ca o fetiţă în bucătărie şi îşi strigă mama, fiind sigură că era acolo. O inocenţă copilărească îi cuprinse inima, făcând-o să privească totul din perspectiva unui copil încântat de tot ce vede.
-Dar unde e mama, tati?, îl întrebă Elisabeth pe Stephen cu o voce dulce. Parcă uitase totul atât de uşor, în timp ce inima lui era frântă de durere şi plină de remuşcări. Era atât de mare, crescuse în aceşti ani când fusese plecată de acasă. Dar cicatricea de pe faţă făcută de el rămase acolo. Îi venea să plece de acolo, să nu o mai vadă pe fiica lui pentru că ea îi amintea de cine fusese el în trecut. Dar acum era prezentul.
-Mama ta... nu apucase să termine fraza că Elisabeth începuse să plângă în hohote, redevenind dintr-o dată tânăra cu un trecut  dureros. Nick se ridicase de pe fotoliul pătat şi merse spre ea, cuprinzând-o ca să nu cadă. Simţea tensiunea ce plutea în cameră şi încordarea din vocile lor, rugându-se în gând ca totul să se termine cu bine. Elisabeth ştiuse că mama ei murise, dar refuzase să creadă asta. Îl privi pe tatăl ei cu ochii plini de dragoste şi merse spre el îmbrăţişându-l.
-Nu e vina ta, tati. Dumnezeu ştie de ce a luat-o la El., îi răspunse ea cu un calm neobişnuit în voce. Stephen rămase înmărmurit. Dumnezeu? Ce legătură aveau toate astea cu El? Oftă trist gândindu-se la Lucy a lui. Şi privi spre rodul dragostei lor. Elisabeth îi semăna atât de bine. Cum putuse trăi ca un urs singuratic în toţi aceşti ani şi de ce nu merse să-şi caute copilul? Ce-i orbise ochii să nu-şi mai dorească să-şi vadă fiica şi de ce simţea că inima i se despovăra cu fiecare privire plină de duioşie a fiicei lui. Se aşteptase să-l urască după tot ce el îi făcuse şi îi spusese în anii când ea avusese cel mai mult nevoie de el. Băutura îi luase minţile în anii întunecaţi când îşi urâse familia. Ultimele vorbe ale lui Lucy pe patul de moarte fuseseră ca să meargă să o caute pe fiica lor. Iar el înăbuşise gândul că trebuia să o mai vadă pe Betty în băuturi ameţitoare. Şi acum venise ea la el. Ce fel de dragoste era aceasta?
-Faţa ta străluceşte!, îi spuse tatăl încremenit de teamă fiicei lui. Fugi din camera de zi sus în dormitorul său şi se aruncă în pat plângând.
-Lasă-l Elisabeth, nu te du după el., o sfătuise Nick. Are să-şi revină.
Dar durerea inimii ei era prea mare ca să nu meargă după tatăl ei iubit, să-i spună că l-a iertat şi că îl iubeşte. Nu ştia ce să facă, dacă ar trebui să meargă sau nu. Şi atunci îşi aminti desertul preferat al tatălui ei, desert ce-i lua de fiecare dată tristeţea sau nervii. Crema de vanilie. De când nu mai mâncase aşa ceva?
-Nick, Becca, îi strigă ea pe cei doi, tatăl meu trebuie să-L primească pe Isus în inima lui astăzi. Şi ştiu şi cum. Aduceţi-mi şorţul mamei din bucătărie, vă rog.
Şi Elisabeth se hotărî să-i prepare tatălui ei cremă de vanilie. Nick rămase surprins de ideea ei. "Ce mai fată!", gândi el. Una cu adevărat specială.

Celelalte părţi le poţi citi aici:
Partea IX
Partea VIII
Partea VII
Partea VI
Partea V
Partea IV
Partea III
Partea II
Prima parte



Un comentariu: