Pagini

duminică, 16 februarie 2014

Viaţă pentru mama mea. Partea II

Mama încerca să schiţeze un zâmbet pe faţa ei ce părea destul de palidă, şi mie nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama că zâmbetul îi era fals. Sora mea mă privea rece şi mama evita să-mi întâlnească privirea, iar atunci am înţeles că urma să mai trec încă o dată pe acolo, prin valea aceea adâncă a plângerii.
-Ce ai în mână? am întrebat-o pe mama.
-Ceva ce-mi va fi de folos.. îmi răspunse cu glas stins.
Mi-am pus mâna la gură şi am fost cât pe ce să izbucnesc în plâns când mi-am dat seama că mama ţinea o perucă în mâini, privind-o cu teamă parcă şi încercând să se obişnuiească cu ea.
-Asta înseamnă că.... însă nu apucasem să-mi termin fraza că Leona mi-o tăie scurt.
-Mami va face tratament cu citostatice şi îi va cădea părul şi m-am gândit că nu i-ar strica o perucă. Lasă peruca aceea din mână mami şi obişnuieşte-te cu asta! îi spuse Leona cu răceală mamei.
Cred că sora mea se comporta atât de rece fiindcă i se părea că sângele rece o păzea de perne stropite cu lacrimi fierbinţi, dar eu vroiam să o văd plângând, să citesc în ochii ei sentimente. Însă ea ne privea cu răceală pe mine şi pe mama, dar eu ştiam că şi pe ea o durea fiindcă Leona o iubea enorm pe mama.
-Trebuie să ai mare grijă de ea, Katie, mă avertiză ea, de săptămâna viitoare vei merge cu ea la spital să stai acolo să nu fie singură.
Mama o privea pe Leona cu o privire de iepure speriat şi părea cufundată în gânduri, nu cred că se aşteptase ca să primească iarăşi verdictul că avea cancer. Oare mai credea în bunătatea Lui?
-Leona, îi spuse mama cu un glas blând, Katie are şcoală şi nu poate să lipsească. Eu mă descurc singură acolo, iar dacă mă voi simţi rău va veni una dintre asistente să mă ajute.
-Nu! Katie va sta cu tine şi punct. Poate să lipsească câteva zile de la şcoală să aibă grijă de tine. Ea e puternică, a mai trecut pe aici.

Adevărul este că eram destul de slabă şi nimeni nici măcar nu mă întrebase ce doream sau ce simţeam. Desigur, doream să fiu lângă mama şi să nu o las singură în spitalul acela plin de boala morţii, însă pe de altă parte simţeam că mi se fura dreptul de a ma bucura de viaţă, dreptul de a nu avea nicio grijă. Cred că eu am fost una dintre acele persoane care au fost alese de viaţă să înfrunte unele greutăţi care aveau scopul de a le face puternice pentru provocările vieţii. Mă întrebam la ce îmi va folosi acest caracter puternic ce Dumnezeu dorea să mi-l formez, gândindu-mă că aveam de nevoie de el fiindcă urma să am parte de greutăţi şi mai în viaţă decât ce avusesem până acum? Simţeam că El mă neîndreptăţise şi că nu meritam asta! Aveam doar 18 ani şi toată viaţa înainte. Dar eu trebuie să trec pe aici, să o văd pe mama mea iubită stingându-se încet sub ochii mei neputincioşi şi nu înţelegeam ce vroia Dumnezeu să demonstreze cu asta. Urma să o vindece într-un mod miraculos şi de aceea o îmbolnăvise atât de tare? Poate.

-Voi merge cu tine mamă în spital şi nu am să te las! îi strânsesem mâna tare ca să înţeleagă profunzimea cuvintelor mele. Şi doream şi eu să-mi cred vorbele..
Încă o dată treceam pe aici. Sucuri naturale. Mâncare cât mai sănătoasă. Multe rugăciuni. O atitudine pozitivă. Şi o mamă a cărei viaţă era sub semnul întrebării.

Prima parte o puteţi citi aici:
Partea I

Imagine: Google images

4 comentarii:

  1. Domnul sa te binecuvinteze ! :*

    P.S: Frumoase schimbari la blog ;)

    RăspundețiȘtergere
  2. Extraordinar... exact povestea mea, cand aveam 17 ani, dupa moartea tatalui meu, am ramas sa am grija singura de mama bolnava si sora mea cea mare a plecat inapoi la casa ei si si-a vazut de treburile ei, considerand ca sunt destul de puternica sa am grija de mama de una singura. Si numai eu stiu cat de puternica am fost, dar Dumnezeu m-a intarit, astfel incat acum privesc mult mai matur si mai responsabil viata decat sora mea, care e cu 17 ani mai mare decat mine!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că te regăseşti aici. Povestirea e inspirată din realitate... :)

      Ștergere