Pagini

sâmbătă, 22 februarie 2014

Viaţă pentru mama mea. Partea III

-Poţi să-mi dai un pahar cu apă, te rog? Parcă am fier în gură. îmi spuse mama atât de încet încât abia o puteam auzi.
Mai avea încă o oră şi jumătate de perfuzie şi amândouă priveam în tăcere cum otrava binefăcătoare, dacă o pot numi astfel, se scurgea prin venele mamei mele şi începea să îşi facă deja efectul. Faţa mamei era palidă, dar totuşi blândă. Deşi trecea prin prin unul dintre cele mai grele momente din viaţa unui om, ea încerca să rămână tare în credinţa ei în Dumnezeu şi o priveam cum şoptea fără a i se auzi glasul rugăciuni către El. Eu nu puteam face asta, nu acum. Când transpira, săream că arsă cu şeveţelul şi îi ştergeam faţa udă. Când avea poftă de vreun fruct, il curăţam repede şi i-l dădeam direct în gură.
-Nu sunt chiar atât de grav încât să nu mai pot duce mâna de la lingură la gură. îmi zicea ea râzând uşor şi atunci ridurile de pe faţă îmi dispăreau şi tensiunea din trupul scădea trepat pe măsură ce zâmbetul ei îmi invada inima îngrijorată. Ce ciudat, uneori nu aveam nevoie ca doctorul să îmi spună că starea ei se îmbunătăţea, aveam nevoie doar de zâmbetul ei ca să-mi reîncarc doza zilnică de speranţă. În ultima vreme, mamei îi pierise vorbele. Se întâmplase să stăm ore întregi în spital fără să ne adresăm uneia alteia un cuvânt şi atunci simţeam că mă înfuriam pe ea. Avea ceva cu mine de nu-mi spunea nimic? Dorea să moară şi prin tăcerea asta ciudată dorea să-mi transmită asta?
-Eşti mută? o întrebasem într-una dintre zilele tăcerii ei.
-Nu. Încerc să văd cum este să fii mut. îmi răspundea ea înapoi.

Când o adusesem acasă de la spital, mama vomită chiar pe covor când simţul ei supra-olfactiv sesizase mirosuri amestecate în bucătăria noastră. Speriată şi privind-o cu ochii mari pe mama, am ajutat-o să se descalţe şi am dus-o în dormitor unde se putea odihni căci arăta obosită de parcă ar fi alergat 100 de kilometri fără oprire, după care am mers în bucătărie cu buclele frumos aranjate şi cu machiajul reuşit din acea zi, şi m-am apucat să curăţ urmele lăsate de mama odată cu venirea ei acasă de la Oncologie. Rămase o pată mare pe covor, dar nu aveam ce face şi nici nu aveam chef să mai fac ceva, aşa că am lăsat totul baltă şi am încercat să mă prefac că totul era perfect în familia mea şi că nu ni se întâmplau toate astea.
Următoarele zile am fost asistenta medicală personală a mamei, fiind cu ea tot timpul şi urmărind evoluţia tratamentului în corpul ei. După vreo săptămână şi ceva de la tratament, mama m-a aşteptat când am venit de la şcoală cu un smoc de păr roşcat în pumnul ei.
-În curând voi putea să încerc peruca cea nouă... abia aştept! spuse ea râzând, în timp ce eu plângeam.

Relaţia noastră ca mamă şi fiică a fost una bună, deşi întotdeauna m-am simţit stânjenită să-i vorbesc mamei despre băieţi şi toate cele, căci ea avea o părere cam proastă despre toţi bărbaţii de pe planeta asta. De aceea preferam să evit subiectul X cu ea deoarece îi ştiam de dinainte părerea despre băieţi. Totuşi, pe parcursul bolii ei mama începuse să-mi vorbească mai mult despre băieţi şi mi-a dat multe sfaturi bune care m-au ajutat în viaţă să fac alegeri potrivite.
-Să nu ţi-l alegi tu. Lasă-L pe Dumnezeu să o facă şi nu vei regreta niciodată. Tu poţi greşi în pripeala ta de a te vedea măritată, dar El ştie când e timpul potrivit cu omul potrivit. Nu fă ca mine...
Acele luni cu mama bolnavă au fost şi printre cele mai binecuvântate, fiindcă am avut şansa să o cunosc cum nu am mai avut ocazia, dar au fost şi printre cele mai triste în care am îndrăznit chiar să mă îndoiesc de existenţa Lui.

Celelalte părţi le puteţi citi aici:
Partea I
Partea II

Imagine: Google images

2 comentarii:

  1. Daca povestea e inspirata din realitate, inseamna ca personajul principal esti chiar tu? :)

    RăspundețiȘtergere