Pagini

sâmbătă, 22 martie 2014

Viaţă pentru mama mea. Partea IV

Mama începuse să poarte tot timpul în cap eşarfe de toate culorile, acum că părul i se împuţina cu fiecare zi. Cel mai mult îmi plăcea cum îi stătea cu eşarfa mea roz, o făcea să pară o prinţesă. Pentru mine mama mea era cea mai frumoasă, chiar dacă îi dispăruse culoarea din obraji şi îi cădea părul, chiar dacă slăbise mult şi transpira abundent. Eu o cunoşteam aşa cum era ea, frumoasă în interior. Fiind bolnavă şi neputând să mai lucreze ceva, stătea toată ziua întinsă pe pat şi se îmbrăca doar în pijamale. Nu mai era mama mea de altădată, plină de energie, înttodeauna gata să sară în ajutor când cineva avea nevoie de ea, nu mai era atât de guralivă şi iute la mânie. Acum vorbea moale, se gândea mai mult la Dumnezeu decât o făcuse până atunci. Dacă boala ei a adus ceva bun în viaţa mea şi a mamei, atunci a fost apropiererea de Dumnezeu.
Într-o zi, ea îmi spuse încetişor:
-Eu sunt pregătită să mor. Îmi doresc să plec la Domnul.
-Mai am încă nevoie de tine. Nu mă poţi părăsi... am nevoie de o mamă., îi spusesem eu strângând-o de mână şi cu emoţie-n glas.
-Aşa este. Cred că şi El ştie că ai nevoie de mine şi de aceea mă ajută să lupt cu boala, să am putere să merg înainte, chiar dacă îmi vine de atâtea ori să renunţ.
Mă mângâiase cu mâna pe obraz şi eu am închis ochii, lăsându-mă cuprinsă de acel moment şi strigând în inima mea către Dumnezeu să nu mă lase fără mâinile binefăcătoare a celei ce mi-a dat viaţă.

Săptămânile treceau şi peste noi, iar mama era la fel. Rămase cheală aproape complet şi nopţile le petrecea cu lumina aprinsă, deoarece vomita des. Avea lângă patul ei un lighean şi nu trebuie decât să se aplece când îi venea să verse. Nici eu nu dormeam în acele nopţi şi mergeam la şcoală cu ochii înroşiţi de nesomn şi nu mă puteam concentra la ore. Lipseam multe zile de la şcoală din cauza stării mamei mele pe care nu o puteam lăsa singură, dar într-un fel mă bucuram atunci fiindcă petreceam cât mai mult timp cu ea... căci îmi era teamă că va veni o zi în care voi regreta toate momentele pe care le-am petrecut departe de ea.
De multe ori însă am dezamăgit-o pe parcursul bolii ei, fiindcă fuseseră zile în care o văzusem doar seara. Ea se simţise atât de singură în perioada aceea de boală şi avea mereu nevoie de cineva aproape. Însă şi eu aveam o viaţă socială, eram tânără. Eram împărţită între două vieţi, trasă din două părţi. Mă simţeam neîndreptăţită de Dumnezeu, Îl întrebam mereu "de ce?" şi sufeream frustrarea fetei care se considera inutilă lumii în care trăia. Fiindcă în timp ce multe fete se plimbau prin magazine şi aveau parte de ieşiri în oraş, eu eram constrânsă de starea precară a mamei mele să stau acasă.

Oare urma să-mi dau seama peste ani cât de preţioase au fost clipele petrecute cu Ea?

Imagine: Google

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu