Pagini

miercuri, 12 noiembrie 2014

Am crezut că viața este mai veselă.

Sunt o visătoare. Întotdeauna mi-a plăcut să îmi imaginez că trăiesc într-o lume în care există iubire și bucurii din plin, o lume în care oamenii nu mor în moduri atât de crunte, o lume care să nu fie învăluită într-un asemenea întuneric dens. Am crezut că nu voi pierde niciodată pe nimeni, că oamenii dragi mie vor rămâne mereu în preajma mea. Am sperat. M-am rugat. Am crezut. Și totuși..
Prima persoană pe care am pierdut-o în acest an a fost bunicul meu. Au fost momente grele și dureroase să-l văd fără viață, să îl ating și să constat că este înghețat. Apoi, multe luni mai târziu, am pierdut-o pe vecina mea dragă. O femeie bună. O prietenă. O floare ce fost tăiată prea devreme. Mi-a plăcut atât de mult să merg la ea și să o văd, deși îmi era greu să o privesc luptându-se cu boala necruțătoare ce o ucidea încetișor. Îi plăcea să-i fac masaj la picioare, și aveam grijă să merg la ea zilnic să îi masez picioarele ce o dureau. Am pierdut-o și pe ea. Toate lucrurile acestea m-au modelat, m-au rănit, mi-au provocat răni adânci de care nu sunt sigură că s-au vindecat.

Nu poți înțelege durerea aceasta, decât dacă treci prin ea. Nu îți dai seama cât de important este modul în care îți trăiești viața decât atunci când privești un trup inert și te întrebi ce este viața cu adevărat. În aceste zile s-a mai stins cineva. Un băiat de numai nouăsprezece ani. Un băiat frumos pe care l-am cunoscut. Viața este atât de trecătoare. Putem muri atât de rapid. Și ce mai rămânem? O amintire.

Viața este tristă. În general ne bucurăm foarte puțin și suferim prea mult. Suntem în fiecare zi puși în fața unor alegeri, suntem împinși de curentul vieții în mii de direcți. Noi suntem aceia care hotărâm ce moștenire lăsăm în urmă, noi suntem aceia care ne-o facem cu mâna noastră, după cum este o vorbă. Și ce dorim cu adevărat de la noi? Cine dorim să devenim?

Am crezut că viața este mai veselă, dar nu este..
Nu mă înțelege greșit, nu trăiesc o viața încărcată de tristeți. Doar că în ultima vreme am văzut cealaltă latură a vieții pe care cu mare grijă noi oamenii avem grijă să o evităm și pe care o tratăm superficial. Dar durerea, moartea, pierderile fac parte din viață și numai ele ne modelează cu adevărat.

Imagine: pinterest

2 comentarii:

  1. Au trecut cam doi ani de cand l-am pierdut pe tatal meu..Aveam 12 ani,ziua incepuse normal,si apoi,dintr-o data s-a intamplat..Nu poti intelege o astfel de durere,decat daca treci pin ea..In primele zile,nu prea intelegeam,nu voiam o lume fara tatal meu,nu puteam crede ca s-a intamplat..Dar,totusi m-am bucurat ca suferinta lui a fost curmata,iar el e in cer alaturi de Isus! Si acum,cand mi se intampla ceva,bun sau rau,prima data vreau sa-l anunt pe el,si apoi "cobor" din nou pe pamant si imi dau seama ca nu il pot suna,nu pot vorbi cu el..Timpul nu vindeca,ci Dumnezeu!Am incercat sa invat asta atunci,si in continuare invat..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Domnul să te ajute să înveți din fiecare durere și să aduci rod în fiecare suferință! Inima mea simte cu tine.

      Ștergere